Cand m-am izbit..

De realitate..

Intrebarile pe care mi le adresez zilnic sunt: De ce nu am procedat mai bine? De ce nu m-am gandit la asta inainte de a articula cuvintele? De ce ma pierd atat de repede ? De ce carnea ajunge in punctul in care imi tremura in totalitate? De ce se petrec atatea lucruri in corpul meu care ies la suprafata si se fac evidente, aratandu-mi nerabdarea,entuziasmul sau chiar teama? de ce imi pun aceste intrebari?

Cu totii am iubit si vom iubi odata.. Insa, poate vom iubi cu adevarat.. O singura data..suna abject.  M-am cufundat in rutina,in ideea de posesie,am alungat sentimentele si mi-am fixat un scop.. Dar posesia asta ce inseamna cu adevarat? Inseamna sa iubesti? Iti da vreo satisfactie cand obtii ceea ce ti-ai dorit cu atata patos un timp atat de indelungat?  Cu siguranta nu..in final m-am lovit de realitate. De aparente. De dezamagiri dar.. M-am lovit de dragoste. Poate fi sufletul meu atat de limitat incat sa se indragosteasca  o singura data? Poate sa fie el atat de subiectiv? Poate fi creierul meu atat de naiv incat sa creada toate iluziile pe care el si le formeaza,sau chiar iluziile pe care el le interpreteaza? Individul este construit in primul rand pentru a primi iubire.Fara sa iubim,ne simtim incompleti o perioada de timp,in care nici macar nu avem garantia ca iubim cu adevarat.. insa fara sa fim iubiti, ajungem la disperare,la inferioritate, ajungem sa diminuam sentimentele si ajungem la dorinta de posesie care din start izgoneste frumosul si elementul magic trait in urma acestei experiente.