Il privesc in ochi,intr-adevar,ochii lui erau sticlosi,privirea destul de pierduta,am putut sa-mi dau seama destul de usor ca acesta era directorul laboratorului. Am continuat turul,dansul inca asteptand un raspuns de la mine. Ma uitam in juru-mi,oameni bolnavi,epileptici,tristi,sedati..iar restul se aflau in grupa noastra,noi,care inca asteptam sa descoperim conditia. Urma sa ne alaturam celorlalti. Suntem intrerupti de o voce care rasuna in fiecare camaruta a laboratorului. Am fost intrebati,daca exista voluntari. Jhon,un tip slab,barbos,ne-ngrijit se ofera. Gusta din primul medicament,si anume din Diazepam. Pleaca. Sirul continua,pana cand ajung eu la rand. Ma uit cu mult calm si multa incredere la oamenii de langa mine,care au fost deja internati. Il zaresc pe Jhon,pare fericit. Fiecare si-a luat doza,si chiar mai mult,i-a ajutat. Eu sunt in picioare,nemiscat. Ma uit la director si-i soptesc: "nu domnule,sunt aici pentru a-mi paraliza sentimentele."
Directorul se uita adanc in ochii mei,isi aprinde trabucul si-mi spune": stii fiule,eu sunt constient de faptul ca voi muri curand,sunt bolnav de cancer,poti percepe ca eu imi grabesc moartea fata de tine,tu,care-ti incetinesti sentimentele? Si totusi nimic nu m-a ajutat. Fumez trabucurile astea de ani de zile,n-am crapat. Dar tu,copile,poti crea ceva nemaipomenit. Eu am inventat toate drogurile pe care le vezi in laborator. Eu,alaturi de colegii mei,si-ti spun cu mana pe suflet ca ne-am dat seama ca suntem pur si simplu incompetenti. Nimeni si nimic nu se poate apropia de sentimente. Nici macar nu le poate defini,dar mai ales sa le stopeze sau grabeasca. E acelasi lucru si la mine. Maine mor,ai sa vezi..dar n-a fost trabucul."
A doua zi,citesc ziarul: "Prof. Sima a decedat in urma bolii,tigarile au grabit procesul."
Incompetentii.
No comments:
Post a Comment